Mame și fiice

Despre relații care se învață

Au fost foarte multe momente în care am vorbit despre cum suntem ca mamă și fiică. Am povestit despre relația noastră, am promis întâlniri speciale cu mame și fiicele lor pe care nu am apucat încă să le facem. Am vorbit deseori despre faptul că am lucrat la relația noastră, că nu am fost înțelepte din naștere nici măcar eu, că am greșit de multe ori, dar am avut puterea să recunosc și față de mine, și față de ea. Vorbim și acum despre cât de mult ne străduim să fie bine, despre cum ne cunoaștem și ne oferim spațiu, despre cum încercăm să nu ne apăsăm butoanele.

O relație între două persoane adulte, cum suntem noi două acum, e responsabilitatea amândurora. Dar până când a crescut, totul a fost la mine, pentru că eu eram adultul dintre noi. Eram ieri la cină împreună. Când nu vreau să răspund la ceva, mi se întâmplă să schimb foarte brusc și evident subiectul, fără să țin cont de ceilalți. Când așteaptă un răspuns, Ada poate fi extrem de insistentă și de sâcâitoare. Aseară am observat că amândouă am fi avut tendința să ne ducem către mecanismele cunoscute și, în mod surprinzător, am avut amândouă înțelepciunea de a ceda.

Eu am recunoscut că nu pot face față subiectului, Ada a admis că pune presiune doar pentru că e obișnuită să facă asta. Mama mea spunea că e de preferat să ții cont de momentele bune când ai de vorbit ceva important cu cineva, să ții cont dacă îi e foame, sete sau somn. Mama avea foarte multe momente când era înțeleaptă.

Am auzit deseori întrebarea: „Sunt o mamă destul de bună?”. Mi-am pus-o și eu de multe ori, mai ales după ce Ada a crescut. Când era ea mică, eram atât de preocupată să fac totul bine, încât nu țin minte să mi-o fi pus. Dacă mă uit acum în urmă, mi-e clar că am făcut tot ce-am putut. Cu toate astea, am greșit de multe ori. Ne confruntăm cu dezamăgirea copiilor noștri și poate că ne e greu să-i facem față. Am ratat momente, am țipat când nu era cazul, am luat decizii care au făcut mai mult rău decât bine. Am făcut tot ce am putut; uneori am putut puțin și am greșit mult, alteori am făcut mult și am greșit puțin.

Transformarea se întâmplă atunci când reușim să admitem că am greșit. Ca mame. Sau ca fiice.

În perioada aceasta lucrez la un volum care se numește „Mame și fiice”. E despre relațiile dintre generații, despre greșeli și reparații, despre lucrurile pe care le învățăm unele de la altele și despre întrebările pe care ajungem să le punem abia când nu mai putem fugi de ele. Mă refer aici și la cele care vor citi volumul adulte fiind. Scopul lecturii ar trebui să fie să înveți ceva pentru generațiile viitoare. Și mi-ar plăcea să te fac să și râzi din când în când, dacă s-ar putea.

Am rămas însărcinată la 20 de ani. Surpriză. Când am născut, m-am gândit că mi-ar fi prins bine un manual de utilizare. Pe vremea mea – știu cum sună, dar nu uita că eu am născut în 1991, când abia începeau să se schimbe lucrurile – exista practic o singură carte: Mama și copilul de Emil și Herta Căpraru. Cartea e extraordinară: plină de blândețe atât față de mamă, cât și de copil, cu mult bun-simț. Probabil că au mai apărut și altele, nu le-am consultat. Pe mine m-a ajutat enorm „manualul” lor.

Când am născut-o pe Ada știam doar că îmi doresc și că sunt responsabilă să-i asigur copilului meu bunăstare fizică, emoțională și intelectuală. Aveam nevoie de niște obiective concrete. Aveam douăzeci de ani și aveam nevoie să înțeleg ce am de făcut. Iubirea era deja acolo – o cunoscusem când am văzut mânuțele mici și zbârcite, ochii care îi stăteau închiși mai tot timpul și șuvițele de păr negru care îi veneau pe frunte.

„Mame și fiice” va fi departe de un manual, va fi o înșiruire de povești și provocări, poate că unele te vor ajuta. Sigur va fi pentru toate vârstele. Știu, unele subiecte s-ar putea să fie incomode și poate te temi că fiica ta va citi așa ceva. Dar sunt subiecte din viața reală, necosmetizate, care pot fi un început bun pentru o conversație profundă. Ne este frică să abordăm subiectele grele cu fiicele noastre pentru că nu vrem să știe despre greutăți, disfuncționalități, greșelile pe care le-am făcut. Ne place să pretindem că noi nu am greșit, să le fim exemplu. Doar că această pretenție de perfecțiune le afectează. Văd și ele că le ascundem ceva.

Eu sunt acum într-o perioadă de trecere de la tinerețe la bătrânețe. Mi se rupe de toate tendințele prin care media încearcă să ne convingă că 50 e noul 30 sau 60 e noul 40. Sunt în etapa în care sunt, o etapă despre care societatea ezită să vorbească pe bune. Ce este o femeie care nu se mai identifică prin maternitate, nu mai poate face copii și încă nu are nepoți? O femeie la menopauză. Pare că femeia la 50 de ani e identificată cu o patologie, deși menopauza nu e o boală. Tot felul de explicații despre ce a pierdut și despre suferințele inerente.

Societatea ne transformă într-un fel de obiect al milei, deși femeia la 50 de ani, ai cărei copii au crescut, care se ocupă de părinții în vârstă, care este în floarea vârstei și a carierei, este o resursă extrem de valoroasă de înțelepciune. Am trecut prin numeroase etape, provocări grămadă, transformări esențiale. E momentul să vorbesc. Iar eu scriu.

Intenția mea cu volumul este să te ajute ca mamă, fiică sau bunică să te înțelegi mai bine pe tine, pe fiica ta, pe mama ta. Din păcate, conversațiile noastre sunt prea rare și prea superficiale, vorbim prea puțin despre ceea ce chiar contează. Niște discuții oneste și profunde între generații ar putea aduce perspective extrem de valoroase.

Când am început să scriu la volum, am lansat o întrebare. Un formular online la care am primit aproape două sute de răspunsuri. L-au completat adolescente și tinere adulte, dar și femei mature. Cartea aceasta va fi citită de mame sau viitoare mame care își doresc să afle ce ar fi mai bine, de tinere care vor să înțeleagă ce să facă sau ce li s-a întâmplat.

Am avut tot felul de discuții cu mame și cu fiice, dar m-ar ajuta și perspectiva ta. Pentru că, dincolo de poveștile mele, dincolo de ceea ce am trăit eu cu mama mea sau cu fiica mea, există mii de alte istorii care merită auzite. Și multe dintre ele nu au fost încă spuse.

Gândește-te ce ai vrea să o poți întreba pe mama ta. Sau ce ai fi vrut să o fi întrebat cândva, dar nu ai îndrăznit. Ce anume ai vrea să știi despre ea, despre tine sau despre lume? Ce întrebare ți-a rămas blocată în gât, ani la rând? Dacă ai avea deschidere completă, dacă nu ți-ar fi teamă, dacă ai ști că nu te judecă și că nu se apără, la ce întrebare ai vrea, cu adevărat, să afli răspunsul?

Poate e o întrebare simplă. Poate e una incomodă. Poate e o întrebare pe care o porți cu tine de mult timp și care nu și-a găsit încă locul. Oricare ar fi ea, e valoroasă. Pentru tine. Pentru mine. Pentru cartea asta. Și, poate, pentru cineva care o va citi și se va regăsi acolo.

Voi închide primirea de răspunsuri în două săptămâni. Îți mulțumesc dacă alegi să completezi formularul și să lași o întrebare care contează. Uneori, o singură întrebare pusă cu onestitate poate deschide o conversație care schimbă o relație. Sau o generație.