Eu așa sunt

sau poate doar asta ai repetat despre tine suficient de mult încât ai ajuns să și crezi

Mă mir aproape de fiecare dată când sunt lăudată că sunt autentică. Totuși, înțeleg. Și mie mi-a luat destul de mult timp până când am înțeles cam cine sunt și ce sunt, ce nu vreau să fiu și până când m-am împăcat cu toate. Astăzi cred că autenticitate înseamnă să fii în armonie cu cine ești, dar și cu cei din jurul tău, fără să vrei să fii altcineva sau să încerci să pretinzi.

Poate că unii cred că autenticitate înseamnă să faci ce vrei. Orice-ți trece prin cap și ai tu chef. Să te arăți lumii așa cum ești.

Eu cred că autenticitate e să apreciezi cine ești și să ai curajul să te arăți lumii, să ții cont de ceea ce-ți dorești și în același timp, să îi respecți pe ceilalți.

Pentru că teoria asta e posibil să o știi, hai să-ți zic ce cred eu că NU e autenticitate. O să-ți spun câteva povești.

• autenticitate nu înseamnă să te străduiești să demonstrezi că ești diferit

Aveam vreo șapte ani. Ai văzut fotografia. Văd mai mulți copii la locul de joacă din fața blocului, îmi place să cred că e toamnă, la scurt timp după ce a început școala, sigur e duminică. Sunt cinci fetițe și doi băieți, diferența de vârstă între copii e de cel mult doi ani. Eu am o privire foarte ștrengărească, dacă nu te uiți foarte bine aș putea părea timidă, doar că vei vedea când te apropii că am o țigară în mână, respectiv în gură. Nu era aprinsă. Am luat-o ca să mă simt specială, ca să atrag atenția sau ca să pornesc discuția. Am vrut să provoc.

Jur că am fost un copil extrem de cuminte. Când te uiți la poza aia ai zice că eram cea mai complicată și neascultătoare fetiță din cartier, dar nu era deloc așa. Se vede amuzamentul de pe fața mea. Mă uit fix la tine și râd.

A fi diferit e simplu de demonstrat, iar faptul că exiști este o garanție a unicității tale. Mă întreb de ce avem nevoie de mai mult. Adică știu, aveam nevoie de mai multă atenție. Treptat am reușit să mă bazez din ce în ce mai mult pe mine, am reușit să mă accept mai întâi, apoi să mă iubesc. Nu a fost nevoie să-mi mai demonstrez lucruri.

• autenticitate nu e libertatea de a face orice vrei

Aveam vreo opt ani când i-am dat voie unei necunoscute să intre și să viziteze apartamentul în care locuiam. Eram singură acasă, iar ea stătea în fața ușii cu un copil de mână. Mi-a zis că știe că vecinul de vizavi vinde apartamentul și că ar vrea să vadă. Știam că e adevărat, așa că am lăsat-o în casă pentru că mi-a bătut obrazul că e o femeie cu copil și că sunt eu exagerată.

Probabil că nu am vrut să mă fac de rușine sau să par slabă. Da, știu cum sună și mă aud, dar asta cu puternică am avut-o de mică. A intrat femeia peste tot, a fost foarte curioasă și a păreut amabilă. Doar că mama nu a fost. Chiar deloc. Când i-am povestit, m-a certat rău, că aș fi putut fi victimă colaterală dacă femeia aia ar fi furat din casă sau că m-ar fi putut lua chiar pe mine. Asta m-a speriat foarte tare. Mama m-a pedepsit și m-a pus să merg în fiecare zi la ea la serviciu ca să nu stau singură acasă.

Nu poți face ce ai tu chef și să zici că e doar o manifestare a autenticității. Nu poți să nu ții cont de cei din jurul tău.

• autenticitate nu e credința că ai mai multe drepturi decât cei din jurul tău

Misecuvenită se cheamă. E o boală nouă, sigur că e un cuvânt inventat. E de la această mega-hiper îndreptățire. Am dreptul orice, oricând, atâta timp cât e pentru mine. Eu nu răspund niciodată de nimic, sunt nevinovat, ceilalți mi-au făcut sau nu mi-au făcut, din cauza lor sunt așa…

Eu vin dintr-o generație diferită, nu cred că am exemple personale de dat. Mai degrabă am fost pe modelul opus, de fiecare dată când am ajuns la o întâlnire și cealaltă persoană a întârziat m-am întrebat dacă am înțeles bine, dacă am spus corect.

Mi-e cam străină retorica de genul el/ea/celălalt/ ceilalți să facă sau ei sunt de vină. Probabil că vine din educație, a fi o victimă era un defect și nu o calitate.

• autenticitate nu e să spui mereu ce gândești

Am impresia că în ultimii ani s-a întâmplat ceva ciudat cu sinceritatea. Mulți oameni par să creadă că autenticitatea înseamnă să spui absolut tot ce-ți trece prin cap, iar dacă celălalt se supără, e problema lui.

Există un concept numit Radical Honesty, popularizat de psihoterapeutul Brad Blanton, care vorbește despre cât de mult ne mințim pe noi înșine și cât de mult ne ascundem în relații. Doar că, pe drum, ideea asta a fost înțeleasă de unii ca o invitație de a spune orice, oricum și oricând.

Radical Honesty înseamnă să spui adevăruri despre tine și nu judecăți despre ceilalți. Înseamnă să vorbești despre ceea ce observi, despre ceea ce simți și despre ceea ce trăiești, nu să transformi impresiile tale în etichete.

Una este să spui: „am făcut o prostie”. Alta este să spui: „sunt un prost.”

Una este să-i spui cuiva: „ai întârziat cinci minute.” Alta este să-i spui: „Ești un nesimțit.”

Și acum povestea de care încă mi-e rușine, chiar dacă au trecut mulți ani. O colegă ne arăta, foarte încântată, cizmele pe care și le cumpărase și le spunea „cizmulițe”. Eu m-am uitat la ea și, pe un ton foarte disprețuitor, i-am spus că la mărimea 40 pe care o poartă nu se mai pot folosi diminutive.

A., dacă citești articolul acesta, încă îmi pare rău.

Nu pentru că observația mea ar fi schimbat ceva. Nu a schimbat nimic. N-a ajutat pe nimeni. A făcut doar un om să se simtă inconfortabil.

Și cred că aici este întrebarea pe care merită să ne-o punem înainte să spunem un adevăr: la ce folosește?

Nu dacă este adevărat, ci dacă este necesar sau util. Dacă îl ajută pe celălalt să înțeleagă ceva sau mă face pe mine să mă simt mai deștept sau mai deșteaptă.

Știi mesele de Crăciun cu rudele? Imaginează-ți-o pe mătușa cea rea, care se așază la masă și spune, foarte liniștită: „Apropo, friptura e cam uscată, am văzut o pânză de păianjen în baie, tu arăți cam obosită și vișiniul te îmbătrânește.”

Când îți dau lacrimile, ea zâmbește mulțumită și completează: „Eu doar sunt sinceră.” Nu, ea nu este radical de sinceră, e brutală. Și savurează că ți-a zis-o.

Sinceritatea nu înseamnă să spui tot ce-ți trece prin cap. Înseamnă să te poți observa, descoperi și să-ți auzi gândurile, apoi să decizi ce spui. Înseamnă să construiești relații bazate pe adevăr. Înseamnă să nu fii prefăcut/ă. Nu înseamnă să verși asupra celorlalți tot ce-ți trece prin cap.

• autenticitate nu înseamnă să rămâi mereu la fel

Există o propoziție pe care o aud foarte des și pe care am spus-o și eu de nenumărate ori: „Eu așa sunt.”

Mi se pare una dintre cele mai periculoase propoziții pe care ni le spunem. Probabil că e adevărată de cele mai multe ori, dar e o evaluare, o judecată, pentru că nu vorbește despre cine suntem, ci despre ceea ce am făcut atât de mult timp încât am ajuns să credem că nu mai poate fi schimbat.

Acum o să-ți spun un lucru despre care nu prea am vorbit public. Acum șase luni m-am lăsat de fumat. Cred că nu m-am grăbit să strig despre asta pentru că mi-a fost teamă că o să mă reapuc și o să-mi fie rușine. Am fumat aproape treizeci de ani. Acum trei ani m-am mai lăsat o dată, pentru șase luni, apoi am început din nou.

Să-ți prezint o diferență: una e să zici „fumez”, pentru că descrie un comportament, alta e să spui „sunt fumătoare”, pentru că descrie o identitate. Iar când ceva ajunge să facă parte din identitatea noastră, parcă nici nu ne mai trece prin minte că s-ar putea schimba. Cum să renunți la cine ești?

Astăzi sunt aceeași persoană și, în același timp, sunt diferită. Îmi place aceeași cafea, mă emoționez din aceleași motive și mă enervează aceleași nedreptăți. Dar dimineața nu mai ies pe balcon cu o țigară în mână. Trec pe lângă raftul cu țigări și aleg (ZILNIC), să nu-mi cumpăr țigări.

Nu există o zi în care să mă fi transformat brusc într-un om care nu mai fumează. Există doar foarte multe zile în care iau aceeași decizie.

Cred că așa se schimbă cele mai multe lucruri importante din viața noastră. Nu printr-un moment spectaculos, ci prin multe alegeri mici care, încet-încet, schimbă povestea pe care o spunem despre noi.

De aceea te invit și pe tine să te ferești de propozițiile definitive:

„eu nu sunt genul care vorbește în public”

„eu nu sunt creativ”

„eu nu mă pricep la oameni”

„eu nu pot”

Există o diferență importantă între identitate și comportament: identitatea ne însoțește, comportamentele se învață și se pot dezvăța.

Poate că autenticitatea nu înseamnă să rămâi fidel unei versiuni mai vechi a ta doar pentru că ai investit ani în ea, mai degrabă înseamnă să ai curajul să schimbi ceva la tine fără să simți că te trădezi.

Data viitoare când te auzi spunând „eu așa sunt”, merită să te întrebi dacă vorbești despre cine ești cu adevărat sau despre un comportament pe care l-ai repetat atât de des încât te identifici cu el.

• autenticitate nu înseamnă să dai frâu liber emoțiilor

Și aici am fost multă vreme în extrema cealaltă. Mi se părea că e o dovadă de slăbiciune să-ți arăți emoțiile, iar idealul meu era Spock din Star Trek. Dacă nu-l știi, era de pe planeta Vulcan și fusese crescut în convingerea că emoțiile sunt o sursă de erori, așa că își exersa autocontrolul până la punctul în care logica devenea aproape singurul criteriu după care lua decizii. Mi se părea extraordinar. Când eram mică, cred că dezideratul meu suprem era să nu mă afecteze nimic. Să nu mă doară, să nu mă sperie, să nu mă enerveze. Mi se părea că asta înseamnă să fii puternic.

Mi-a luat destul de mult timp să înțeleg că nici absența emoțiilor nu este un ideal și că, de fapt, nici nu este posibilă. Emoțiile sunt un sistem incredibil de sofisticat prin care creierul nostru ne informează despre ceea ce se întâmplă în jur și în interiorul nostru, amestecând realitatea cu toate poveștile pe care mintea le construiește despre ceea ce s-ar putea întâmpla. Nu intru acum în teoria emoțiilor, că nu despre asta este articolul, dar simțeam nevoia să explic de ce sunt la fel de departe și de extrema opusă, cea în care autenticitatea este confundată cu descărcarea emoțională.

Pentru că nu, nu cred că faptul că ești furios îți dă dreptul să arunci cu farfurii, să urli, să jignești sau să te trântești pe jos. Emoția este autentică. Comportamentul este o alegere.

Îmi place foarte mult cum spune Susan David că avem nevoie de **curaj**, ca să ne uităm la emoțiile noastre fără să fugim de ele, de **compasiune**, ca să nu ne judecăm pentru ceea ce simțim, și de **curiozitate**, ca să înțelegem ce încearcă emoția să ne spună. Mie perspectiva asta îmi place tocmai pentru că lasă loc și emoției, și responsabilității. Nu ne cere nici să ne prefacem că nu simțim, nici să transformăm fiecare emoție într-o reacție.

Poate că autenticitatea nu înseamnă să exprimi tot ce simți în momentul în care simți. Poate că autenticitatea înseamnă să-ți asumi ceea ce simți, să înțelegi de unde vine și abia apoi să alegi ce faci cu emoția aceea. Pentru că nu orice lucru pe care îl simt trebuie spus, nu orice lucru spus trebuie făcut și nu orice impuls merită urmat.

Am început mărturisindu-ți că mă mir aproape de fiecare dată când cineva îmi spune că sunt autentică.

Poate pentru că îmi amintesc foarte bine toate versiunile mele de până acum. Fetița care voia să pară interesantă. Copilul care voia să fie puternic. Adultul care credea că trebuie să aibă dreptate, să se descurce singur sau să nu arate ce simte. Omul care și-a spus de prea multe ori „eu așa sunt”, ca și cum asta ar fi încheiat orice discuție.

Astăzi cred că autenticitate înseamnă să ai curajul să te cunoști suficient de bine încât să poți renunța la ceea ce nu te mai reprezintă. Să nu confunzi emoțiile cu comportamentele, sinceritatea cu brutalitatea sau libertatea cu lipsa responsabilității. Și, poate cel mai greu dintre toate, să nu te agăți de o versiune mai veche a ta doar pentru că ți-a fost familiară.

Mi-ar plăcea ca data viitoare când te auzi spunând „eu așa sunt” să te oprești o clipă.

Și să te întrebi dacă vorbești despre cine ești cu adevărat sau despre o poveste pe care ai repetat-o atât de des încât ai ajuns să o crezi.

Pentru că, dacă e doar o poveste, ai dreptul să o rescrii.

Iar dacă autenticitatea înseamnă ceva, pentru mine înseamnă exact asta: libertatea de a deveni tot mai aproape de cine ești, fără să simți că te trădezi de fiecare dată când te schimbi.