De azi, până la patru mii de săptămâni

Despre timp, începuturi și o formă mai blândă de grijă

Trăim, în medie, aproximativ 4.000 de săptămâni.

Nu e o metaforă motivațională, ci un calcul simplu care schimbă felul în care ne uităm la timp, la începuturi și la presiunea pe care o punem pe prima zi din an. Poate că nu contează cum începe anul, ci dacă, săptămână de săptămână, avem grijă de bunăstarea noastră fizică, mentală și emoțională.

Nu știu cine a venit prima dată cu ideea sau cine a scris primul mesaj cu „un an mai blând”, dar a prins foarte tare. Pare că pe mulți ne-a scuturat anul care tocmai s-a încheiat și tare am vrea ceva diferit. Sigur că Anul Nou e o convenție, dar e una colectivă care funcționează și tare bine prinde să avem măcar câteva zile senzația că o luăm de la capăt. Doar că uităm extrem de repede. Totul tinde să se estompeze după primele săptămâni, uităm și ce ne-am propus și de ce, ne prinde un ritm amețitor de rotiță de hamster și avem senzația că nu ne mai putem da jos.

Doar că putem. Cum? Ne uităm mai bine în jur, ne dăm voie să vedem că noi înșine ne ținem prizonieri în rotiță și facem alegeri mai bune, atât cât ne stă în putință.

Există un calcul simplu care are darul să dezamorseze dramatismul tuturor începuturilor noastre: dacă trăim, în medie, în jur de 80 de ani, asta înseamnă aproximativ 4.000 de săptămâni.

E matematică și e mai mult decât o metaforă. Ideea a fost popularizată de Oliver Burkeman în Four Thousand Weeks, carte publicată în 2021 (Poți comanda volumul pe Libris cu titlul 4000 de săptămâni). Ideea a prins tocmai pentru că refuză orice formă de optimism forțat. Adevărul e că funcționează mai bine cu cei care își pot asuma propria responsabilitate pentru viață și faptul că e finită.

Subtitlul volumului e „time management pentru muritori”. Cartea mută timpul într-o unitate mai ușor de perceput, mai ușor de traversat și e foarte optimistă, pentru că în fiecare săptămână o iei de la capăt. E mai puțin despre eficiență sau control, ci eu aș zice că e despre intenție. Doar mută timpul într-o unitate pe care o simțim mai aproape și o putem administra mai ușor. Anii sunt abstracți și mari, săptămâna trece repede, aproape că nu o vezi dacă nu te concentrezi. Am lucrat într-o firmă germană (apoi elvețiană) în care ne plănuiam calendarul pe săptămâni și poate că am exercițiul ăsta deja bine integrat. Poți încerca să vezi dacă ți se potrivește și pentru agendă să notezi că mergi la mare în W18 de 1 mai. Practica pe săptămâni am folosit-o și când am scris Caietul Fericirii, sunt 52 de săptămâni, pare mai ușor, treci mai lejer de la o săptămână la alta.

Am fost la o înmormântare în ultima zi a anului trecut. Adică ieri. Și cred că și de asta recomand practica pe săptămâni, dacă anii par abstracți și lungi, cu mai multe anotimpuri care mai nou se și amestecă frecvent între ele, săptămânile sunt mai ușoare, sunt finite, repetabile și pot fi (și sunt, stai liniștit/ă) imperfecte.

Când începi să gândești viața în săptămâni, multe dintre presiunile simbolice se desprind de la sine. Inclusiv cea legată de începutul de an.

Pentru că, dacă avem 4.000 de săptămâni la dispoziție, 1 ianuarie nu mai e o poartă magică, ci doar începutul uneia dintre ele. Poate ușor mai încărcată de sens, dar nicidecum decisivă.

Și totuși, revenim an de an la aceeași superstiție încăpățânată:

Cum e prima zi din an, așa-ți va fi tot anul.

O propoziție care pune pe umerii unei singure zile o greutate disproporționată, ca și cum viața ar funcționa pe bază de probă eliminatorie.

Dormi până târziu? Vei fi obosit tot anul.

Stai în pijamale, cu cafeaua în mână, fără planuri mărețe? Ai ratat startul.

Te cerți cu cineva? An compromis.

Dacă muncești, vei munci tot anul. Dacă nu muncești, vei fi leneș tot anul.

Este fascinant cum superstiția reușește să te prindă din orice poziție indiferent ce ai alege, tot ai greșit puțin. Eu m-am trezit la opt și jumătate. Ceva mai târziu decât de obicei, dar mă bântuia articolul ăsta și m-am apucat să scriu la el. E proaspăt. Dacă ar fi să cred superstiția, înseamnă că voi munci tot anul. Ai să râzi, mă bucură, eu sunt mai degrabă workaholică, nu mă laud, e doar o constatare, grija mea e să nu mă epuizez.

Dacă mutăm perspectiva de la an la săptămână, ceva se schimbă.

O săptămână nu cere strălucire, mai sunt încă 52 într-un an.

Oricum ar arăta ziua de luni, mai vin încă șase după ea și întrebarea onestă pe care să ți-o pui e aceea dacă ai avut real grijă de tine. Te anunț că grija față de tine este propria ta responsabilitate și doar a ta, odată ce ai devenit adult/ă. Și încă o informație care poate fi incomodă, nu e același lucru cu răsfățul și cu îndreptățirea, nu înseamnă că dacă ai grijă ți se cuvine tot.

Săptămâna și grija responsabilă de sine o măsură onestă a bunăstării. E diferită de o zi simbolică, cum e prima zi a anului, contează mai mult dacă săptămână de săptămână am fost atentă și am făcut ceva pentru mine, pentru ceilalți și pentru lume.

Grija înseamnă bunăstare fizică, mentală și emoțională

La nivel fizic, grija înseamnă atenție la nutrienți, mai mult decât la restricții.

Atenție la corp, nu la imagine. La ce îl susține, nu la ce îl pedepsește.

O săptămână în care am mâncat haotic, am ignorat semnalele corpului sau am funcționat pe pilot automat nu e un eșec. Când gândesc în săptămâni, dispare ideea de „am stricat tot”, așa cum se poate întâmpla pe 1 februarie când vei fi constatat că nu vei fi mers la sală de trei ori pe săptămână și că nu ai dat jos cele 10 kg. Sau 5. Sau 3.

Pentru că nu strici o viață într-o săptămână. Și cu atât mai puțin într-o zi.

La nivel mental, grija se traduce, pentru mine, prin ce las să intre, cum procesez și cum vorbesc: ce citesc, pe cine ascult, din ce surse îmi iau explicațiile despre lume, când mă aud pe mine și ce anume aleg să cred din tot ceea ce gândesc.

Literatura bună, gândirea nuanțată, textele care nu simplifică agresiv sunt forme de igienă mentală. La fel cum sunt și limitele puse știrilor senzaționaliste, pseudo-experților și verdictelor rapide.

O săptămână în care am citit ceva care m-a așezat, care mi-a lărgit puțin perspectiva, contează mai mult decât o zi în care am avut multă energie.

La nivel emoțional, grija de sine nu e niciodată solitară, ci se construiește în relație: în conversații în care pot fi autentică și nu contează dacă sunt și eficientă, în întâlniri în care nu rezolvăm nimic și reușim să ne conectăm, în timp petrecut împreună în care ne vedem cu adevărat, ne susținem și ne ridicăm reciproc.

O săptămână bună emoțional nu e cea fără emoții dificile, ci cea în care nu le traversez singură.

Puse cap la cap, aceste trei dimensiuni rup presiunea de pe începutul de an. Pentru că, dacă știu că pot avea grijă de mine săptămânal – fizic, mental, emoțional – nu mai depinde nimic de o zi anume. Nici de 1 ianuarie. Nici de un „start perfect”.

Poate că problema cu superstiția „cum faci în prima zi” nu e naivitatea ei, ci felul în care ne împinge spre control exact într-un moment în care avem nevoie de blândețe. Vezi, de asta avem nevoie cu toții și de asta ne-am tot trimis urări cu un an blând, cel puțin eu asta am făcut.

Pentru că 1 ianuarie vine adesea după oboseală, după bilanțuri forțate, după emoții amestecate. Și exact atunci ne cerem claritate, entuziasm, direcție. Avem pretenția de la noi să ieșim la scenă deschisă și să fim primiți cu aplauze.

Dar viața, de cele mai multe ori, începe altfel: cu liniște, cu confuzie, cu un „mai vedem”.

Și aici îmi vine mereu în minte replica lui Scarlett O’Hara, de la finalul filmului Pe aripile vântului: „La urma urmei, și mâine e o zi.”

Replica asta nu e despre amânare, e despre timp, despre faptul că nu le poți face pe toate într-o singură zi, dar contează să începi, despre călătorii care durează mii de pași, dar e esențial să începi cu primul.

Despre faptul că nu trăim o singură zi decisivă, ci mii de săptămâni imperfecte.

Despre faptul că, peste o lună, cel mai probabil, nu ne vom mai aminti ce am făcut pe 1 ianuarie: dacă am stat în pijamale sau dacă am ieșit la plimbare, dacă am fost foarte veseli sau doar liniștiți.

Așa că, dacă ar fi să rescriu superstiția începutului de an, aș face-o așa:

Contează să începi de undeva, fie din 1 ianuarie, fie de luni.

Contează dacă, săptămână de săptămână, te străduiești să fii bine cu tine, să faci bine celor din jurul tău.

Ai grijă de tine fizic, mental, emoțional.

La urma urmei, avem la dispoziție undeva la 4.000 de săptămâni în total și mai e o zi și mâine.