Cine-a zis că primăvara-i prima?

Pentru mine, începuturile vin toamna. Mereu septembrie mi-a adus senzația de restart, de emoție, de pagină nouă.

Conform … - completează cu ce vrei tu: înțelepciunii populare, ordinii firești a lucrurilor, ritmului vieții - primul anotimp al anului este primăvara. Teoretic, ar trebui să fie adevărat, natura renaște, apar flori și culori, soarele e din ce în ce mai puternic, se trezesc animalele care hibernează, vin înapoi păsările migratoare. La fel de teoretic, vara e anotimpul în care începi să te bucuri de roadele a tot ceea ce ai semănat, începi să culegi. Toamna, te apuci să pregătești cămările, să le umpli de bucate, să depozitezi, să te asiguri că vei mai supraviețui unei ierni. Hm, provocarea e că nu prea mai e nicio ordine. Vara a devenit anotimpul de repaus, din moment ce ne-am retras de pe câmpuri. Profităm de soare și de mare, dacă e posibil, să ne încărcăm bateriile. Nu mai avem treabă pe ogoare, munca e foarte diferită de ceea ce făceam odinioară. Declar că în noua ordine a lucrurilor, toamna e prima, pentru că vine după anotimpul de odihnă, care e vara.

Pentru mine, toamna a fost prima de când mă știu. Întotdeauna septembrie era un nou început. Poate că s-a format reflexul din anii de școală. La Brașov e o trecere bruscă între vară și toamnă, am simțit-o azi de dimineață. Aerul miroase a ploaie, frigul te împunge rău la prima oră, știi că vei avea parte de soare și căldură doar în miezul zilei, iar asta nu în fiecare zi. Dar lumina de toamnă, lumina e ceva special, e crudă și clară.

Toamna asta e pentru mine și mai provocatoare decât a fost vreodată. Nu-i vreo laudă, dar am crescut și am trăit toată viața la Brașov, chiar dacă am umblat foarte mult. Au fost ani buni în care cel puțin o treime din timp nu am fost acasă. Dar m-am întors mereu aici, orașul mi-a fost cartier general de-a lungul vieții. Gigi Alexa (personaj al seriei cu același nume) zice despre Brașov că e cel mai frumos și cel mai plictisitor oraș din țară. Sigur că exagerează, de asta sunt făcute personajele să emită tot felul de opinii nepopulare. Mă mut la București, ți-am mai zis, știu, dar asta e ceea ce mă preocupă acum. Sunt entuziasmată că urmează să încep un nou capitol, de fapt mă sâcâie doar faptul că trebuie să-mi caut o locuință și piața imobiliară funcționează foarte diferit de cum mi-am imaginat eu.

Când eram mică, mă apuca un fel de teamă înainte de începerea școlii. Ocupația mea favorită vara era să citesc. Devoram tot felul de cărți de dimineața și până seara, mă refugiam într-un colț și nu mă dădeam dusă, răspundeam doar când eram chemată pe nume. Probabil că ieșeam și la joacă, dar nu-mi aduc prea bine aminte. Când începea septembrie, după aproape trei luni de vacanță, începeam să-mi pregătesc lucrurile de școală. Țin minte un ghiozdan portocaliu cu galben pe care l-am avut în primară, ceva teribil de țipător, măcar era unic în clasă. În vremurile acelea era complicat să „faci rost”, așa se obțineau lucrurile, prea puține obiecte se cumpărau normal. Făceai rost de penar sau stilou chinezesc, de radiere frumos mirositoare și colorate, de carioci, de creioane colorate de bună calitate, de caiete cu foaie prietenoasă, pe care poți șterge dacă greșești fără să rupi hârtia.

Și acum ca și atunci, copiii și, mai ales, adolescenții se confruntă cu sentimente contradictorii când vine vorba de școală. Dacă până pe la 10-12 ani ne păsa mai mult ce zic sau cum ne susțin părinții, accentul s-a pus ulterior pe ceea ce ziceau sau nu cei din cercul nostru, desigur, pentru că o bună parte din grijă venea din presupunerile pe care le făceam noi despre ce zic ceilalți. Ca să nu ne mai aducem aminte cât de critici eram cu noi înșine și cât de greu era că nu ne înțelegea nimeni. Aceleași expresii le aud și acum de la copiii prietenilor mei: tu nu mă înțelegi, tu n-ai cum să-ți dai seama, tu nu știi… lucrurile s-au schimbat, sunt alte vremuri. Practic și ei spun aceleași lucruri pe care le gândeam și noi, doar că nu le rosteam. Părinții noștri erau chiar mai puțin „educați” decât suntem noi. Și cumva cred că accentul se pune greșit pe ceea ce au făcut sau nu au făcut părinții noștri, în loc să ne concentrăm pe ceea ce putem face noi acum sau de acum încolo. Repararea se produce în prezent și numai atunci când acceptăm că trecutul s-a întâmplat deja, el nu mai poate fi schimbat. Ajută compasiunea față de noi și față de părinții noștri.

O familie aproape perfectă

Mă duc luni seară să văd un documentar la Cinema Elvira Popescu. I-am cunoscut pe Carla și pe Tudor la Festivalul Ideo Ideis și am povestit despre ceea ce au făcut, îți las și trailer, poate ai chef să începi săptămâna cu o oglindă sinceră a unor evenimente dintr-o familie. Am închis paranteza. Ai aici și link la program, filmul rulează în mai multe zile din septembrie. Voi scrie despre el.

La Brașov va fi o proiecție specială cu dezbatere pe 12 septembrie, revin cu detalii despre eveniment.

Toamna vine cu emoții legate de începuturi. Facem greu diferența între anxietate și anticipare… confundăm amestecul de senzații legate de nou cu cele care vin din teamă. Și facem greșeala asta pentru că ne concentrăm prea mult pe pretențiile despre cum ar trebui să se desfășoare lucrurile decât pe curiozitate. E similar când urmează să începem un proiect nou sau când ne schimbăm locul de muncă. Tinerii se confruntă chiar mai rău cu senzația asta. Îi vedem cum se confruntă cu anxietatea, cu relații fragile și cu întrebările mari:„sunt suficient?”, „am un loc aici?”, „mă vede cineva cu adevărat?”.

De multe ori, răspunsul pe care îl dăm vine cu asigurări: ești bine, fii bine cu tine, stai în liniște, concentrează-te pe cum te simți, respiră… Dar contează mai mult să fie bine cu ei în relație cu ceilalți și aici e provocarea.

În coaching și în atelierele pe care le susțin, lucrez exact cu acest echilibru: cum să îmbinăm atenția la sine cu responsabilitatea pentru ceilalți, cum să construim un climat de încredere, respect și cooperare. Fie că vorbim despre adolescenți sau despre echipe de adulți, întrebarea de bază e aceeași: „Cum putem crea împreună un spațiu în care să fim văzuți, ascultați și susținuți?”

Respirația adâncă e utilă, dar nu suficientă. Avem nevoie de ceilalți pentru a ne simți întregi – cineva să ne audă, cineva să ne țină de mână în timp ce respirăm.

Contează mai mult să întrebi ce te bucură la faptul că începe școala decât ce te sperie, ce crezi că vei putea descoperi la tine și la ceilalți decât de ce ți-e teamă, ce ai vrea să înveți decât ce crezi că te va plictisi… Iar cuvintele magice sunt aceleași: te cred, sunt alături de tine.

Începuturile mele din această toamnă

• ateliere de scriere creativă autobiografică

Știi prea bine că susțin scrisul în jurnal ca fiind una dintre cele mai bune activități de conectare cu tine și de creștere. Voi începe atelierele de scriere creativă autobiografică în toamna asta la București. Poate și cele de încredere, cele de reziliență sau de fericire.

Cred că nu ți-am mai scris de foarte mult timp și de aceea tot fac paranteză după paranteză. Dacă vrei să discutăm despre ateliere dedicate echipei în care lucrezi și care să ducă la îmbunătățirea colaborării, a climatului și a productivității, dă-mi un semn și vin să stăm de vorbă. Atelierele mele sunt mult mai mult decât exerciții frumoase de reflecție, sunt spații în care oamenii descoperă cum să se asculte, cum să colaboreze și cum să își recunoască valoarea unii altora. Din 1 septembrie sunt alături de Domnica Petrovai și Raul Lupaș în echipa MindEducation și misiunea noastră este tocmai aceea de a oferi traininguri în companii pentru creșterea nivelului de implicare, a coeziunii echipelor, a colaborării. Îndrăznesc deseori să vorbesc despre fericire la muncă, dar dacă ți se pare un cuvânt prea mare, poți înlocui cu prosperitate. Ține foarte mult de relațiile pe care le creăm, cum ne susținem, cum observăm contribuția personală și cum definim sensul. Închid paranteza.

• încep un wokshop de scriere dramatică la Nottara

Anul trecut am câștigat un premiu la concursul organizat de Muzeul Național al Literaturii Române și Uniunea Scriitorilor pentru o piesă de teatru. Știu că știi, pentru că am mai vorbit despre asta. Pentru mine a contat enorm, m-a ajutat să capăt mai multă încredere în mine, mă temeam să scriu teatru tot așa cum m-am temut de crime fiction: că e prea greu, că nu mă pricep… Sindromul impostorului e ceva cunoscut. Probabil că și tu ai momente. Ar fi mult mai rău dacă nu le-ai avea. O doză de îndoială de sine permite creșterea, să știi. Dacă ai fi sigur că știi tot, că poți tot, de unde ai mai începe dezvoltarea?

Anul acesta, teatrul Nottara a anunțat un concurs pentru dramatizarea romanului „Confesiunea adolescentei” de Annie Ernaux. Îl citisem și mă temeam. Țineam minte doar că e greu, e dur, e adevărat. Cred că generația mea de femei își poate aduce aminte ușor presiunea socială din trecut, rușinea care te pândea la fiecare acțiune neconformă cu regulile nescrise ale unei societăți fățarnice. Am scris destul de repede textul, i-am auzit vocile autoarei și le-am transpus pe hârtie. Mi s-a părut foarte interesant cum Annie Ernaux dă glas tinerei care era, femeii mature care își aduce aminte și scriitoarei care observă. Pe lângă ele trei am introdus vocea societății sub forma unui cor antic. De luni avem un workshop cu Mihaela Michailov și abia aștept să învăț cât mai mult. Toate textele celor care participă la workhop - suntem șase și abia aștept să ne cunoaștem - vor fi revizuite de către autori și vor intra din nou la jurizare.

• (RE) încep să scriu la volumul Mame și fiice

După ce a murit mama, primul gând a fost să scriu un fel de conversații cu ea, era tare înțeleaptă, generoasă și optimistă. Doar că pierderea ei a fost continuă și foarte lungă de la momentul la care s-a îmbolnăvit și mi-am dat seama că nu am cum să o aud (la modul figurat, evident, eu nu am auzit voci diferite de a mea niciodată în capul meu :), ar fi fost doar o invenție, așa că am scris din dor. Timpul trece, durerea e înlocuită de o senzație de recunoștință, o descopăr în mine, în gesturile mele, în zâmbete sau acțiuni, așa că volumul a început să prindă un contur diferit. După toată această vară, textul capătă alte valențe.

Ada m-a certat de mai multe ori deja că nu pot vorbi cu ea despre cum m-am simțit eu în toată perioada asta când s-a confruntat cu boala. I-am zis că nu pot. Abia dacă fac față să vorbesc cu mine despre asta. Cred că pe măsură ce va trece timpul voi putea să integrez mai bine toată spaima prin care am trecut și voi putea și scrie despre asta.

La festivalul AFECT de la Brașov, Ada a avut o conversație cu Camelia Clem pe scena de la Reduta. A plâns toată lumea, au plâns ele pe scenă, a plâns și sala. Ada a citit și o poezie scrisă de ea și una de Andrea Gibson. Deși mai plânsesem și acasă, m-am făcut mică în fotoliul de la teatru, iar lacrimile îmi curgeau pe față fără să le pot opri. A fost un moment sublim, tandru și delicat. Când împărtășim durere, putem primi și multă, multă iubire.

• (RE) încep să termin volumul destinat adolescenților pe care îl scriu împreună cu Ada

Să fie cu iertare, dar ne-a dat viața altceva de făcut vara asta, așa că mai durează puțin. Poate că-l terminăm la primăvară :) Ada a lucrat mult mai mult cu grupuri de adolescenți decât mine și experiența ei e foarte valoroasă, eu am făcut mai mult sesiuni individuale. Cred că ți-am mai zis că metafora de la care am pornit e cea a dragonului. Acesta crește în limitele pe care i le permite spațiul. Dacă e să ne referim la oameni, limitările vin și din cea ce cultivă ceilalți în noi, dar și din ceea ce ne refuzăm noi să încercăm, fiind poate rea speriați de eșec sau judecată. Deși este destinat adolescenților, cu siguranță e util la orice vârstă.

• (RE) încep sesiunile de coaching in real life

În ultimii ani am lucrat mult online, ca toată lumea, de altfel, dar știu foarte bine că efectul e diferit face 2 face. Am primit numeroase solicitări de coaching de la clienți din București. Unii preferă sesiunile față în față și nu am reușit până acum să am un program suficient de predictibil pentru a le onora solicitarea, dar de la 1 septembrie am birou în apropiere de Piața Aviatorilor. Așa că anunț cu bucurie că am remediat această situație. Lucrul online e eficient, dar față în față apare altceva – microexpresiile, energia din încăpere, spațiul acela de siguranță pe care îl simți când cineva te ascultă cu adevărat.

Scrie-mi dacă vrei să ne vedem. Dacă ai lucrat cu mine și crezi că m-ai putea recomanda, mi-ar prinde bine. Dacă vrei să faci cuiva cadou o sesiune de coaching, pot să ofer și vouchere. Sesiunile de art-terapie vor fi disponibile doar când o să-mi aduc lucrurile de Brașov și pentru asta trebuie mai întâi să găsesc un apartament în care să locuiesc.

• (Re) încep spectacolele Campfire

După succesul întâlnirilor la Balls în care am povestit alături de alți trei naratori absolut fantastici (Roxana Marin, Ala Dumitrescu și SChhristain Danu), se pare că ne reluăm bunul obicei de a veni în fața publicului cu istorii personale. Dacă vrei să ne vezi, fii cu ochii pe Campfire Stories (insta sau FB), primul spectacol e programat pe 15 septembrie.

Provocare

Gândește-te bine li scrie despre lucrurile care încep pentru tine toamna asta. Sau pe care le poți percepe ca fiind un nou început. Indiferent care ar fi acelea, munca, toamna, o nouă relație, un nou job, o nouă locuință, gândește-te la ceea ce ai vrea să fie diferit, astfel încât să-și dai seama ce poți face tu diferit.

Îți las mai jos câteva întrebări, unele te vor ajuta să îți definești diferit contextul, altele sunt despre cum poți descoperi ce vei face diferit, pentru a avea rezultate diferite:

• ce mă bucură la acest nou început?

• cine îmi va fi alături?

• care sunt cei care mă pot înțelege și mă pot sprijini?

• cum i-aș putea aborda?

• unde îmi caut susținere?

Dacă ți-e greu să-ți definești clar intențiile, ai link la un material pe care l-am conceput special pentru a te însoți atunci când vrei să schimbi ceva sau începi ceva nou. Îți propun să te gândești: ce începuturi ai tu toamna asta? Scrie-mi, chiar mi-ar plăcea să citesc răspunsurile tale.

Îți mulțumesc că ai citit până aici, te rog să dai mai departe mesajul meu celor care crezi că s-ar bucura să mă citească. Apreciez dacă mă urmărești și pe Instagram, acela e locul meu de joacă. Postez destul de rar, încerc să repar, așa că, uite, încep din toamna asta.