Basme de uz personal #12

Ce titlu ar avea volumul tău de memorii

Încă sunt împărțită între blogul meu și platforma asta, scriu articole pe care le public pe antonetagales.ro, scriu și aici, trimit newsletter abonaților mei pe care nu i-am mutat aici pentru că nu a prins încă destul Substack la noi și nu are toată lumea cont. Încă nu mi-e clar ce voi face, mă străduiesc să nu dublez articolele. Pe site găsești articolul extins, aici e doar o introducere la provocarea de azi, mă bucur că am ajuns să reiau seria.

(Basme de uz personal a pornit cu intenția de a lansa câte o provocare săptămânală de a scrie despre subiecte pe care ți le ofer. E ca un fel de gimnastică a minții, câte zece minute sau mai mult pe o temă dată. Ulterior am scris și alte articole)

Ieri am publicat un articol despre citit pe site, reiau tema și aici, pentru că m-am cam enervat. Multă lume comentează că nu „se” mai citește și că cei mai răi sunt adolescenții: că nu sunt în stare, că nu se mai pot concentra, că nu mai pot citi deloc. I-aș întreba pe toți aceia care se plâng ce anume au încercat și cum au făcut ca să le inducă tinerilor dragostea și interesul față de citit.

Într-o lume a reacțiilor rapide și a certitudinilor stridente, lectura este unul dintre puținele exerciții care rafinează gândirea. Nu ne face automat mai inteligenți, dar ne face mai puțin simplificatori, mai puțin grăbiți să tragem concluzii, mai puțin vulnerabili la zgomot. Poate că miza reală a acestui An al Cititului nu este performanța, ci reducerea prostiei ca reflex — acea prostie care apare atunci când nu mai avem răbdare cu ideile, cu nuanțele și cu complexitatea lumii.

Marea Britanie a declarat 2026 Anul Cititului. Pentru a recupera un obicei esențial, pentru a cultiva o gândire aerisită și a diminua Brain Rot. Campania Go All In, susținută de National Literacy Trust, pornește de la această observație incomodă: știm să citim, dar ne-am pierdut antrenamentul de a gândi în profunzime. Cititul, în forma lui vie, nu crește doar vocabularul, ci capacitatea de a face legături, de a susține o idee, de a tolera ambiguitatea și de a rămâne într-o întrebare mai mult de câteva secunde.

Campania recomandă cititul de plăcere: dacă te interesează fotbalul, citește despre fotbal; dacă preferi să gătești, sunt cărți despre viețile marilor bucătari-chefi. Orice pasiune ai avea, poți citi despre ea. Orice te interesează să citești e important — doar citește. Îți las linkul, merită văzut cum e construită campania GoAllIn.

Scriu acum la Mame și fiice, un volum pe care l-aș încadra la non-ficțiune creativă. Nu va fi un volum de memorii — nu e doar despre mine — și nu e ficțiune, pentru că poveștile sunt reale. Te invit din nou să completezi, dacă nu ai făcut-o până acum, întrebarea pe care ai fi vrut sau ai vrea să i-o pui mamei tale, dar nu poți sau nu îndrăznești.

Interesul tot mai mare pentru auto-ficțiune vine, cred, dintr-o curiozitate tot mai intensă pentru ce este real și cine este autorul din spatele narațiunii, într-o lume în care ne afișăm constant fragmente de viață în social media. Cu cât imaginea de sine devine mai editată și mai performativă, cu atât crește dorința de a întâlni un adevăr mai nuanțat, mai lent, mai asumat — iar literatura devine spațiul în care această întâlnire încă e posibilă.

Citeam „Persoana întâi” de Richard Flanagan, un roman despre un tânăr care își dorește să devină scriitor și prinde un proiect de ghost writer pentru un individ care a fraudat bănci și sistemul, posibil ucigaș. M-a impresionat un schimb de replici între o autoare de memorii, o tânără aflată la al treilea volum, și personajul principal:

– Ca modalitate narativă, romanul e mort. […] E fals să inventezi povești ca să explici ceva. […] Toată lumea vrea să fie persoana întâi. Autobiografia e tot ce avem.
– Sună a selfie literar.

E nevoie să ne arătăm unii altora, să ne apropiem și să ne conectăm — acesta este, pentru mine, rostul poveștilor pe care le împărtășim. Ceea ce îmi doresc cu Mame și fiice este să ajut cu perspective despre mame și fiice, care pot duce la o mai bună înțelegere. La modul ideal, observăm că suntem în contact cu noi înșine și în relație cu celălalt. Tot ceea ce spunem și facem, impresia despre lume și modul în care o „citim” și vorbim despre ea, ne construiesc în permanență. Separarea există, dar felul în care mă raportez la lume e esențial pentru starea mea de bine. Mă transform în funcție de cum interacționez cu ceilalți și de cum integrez ceea ce trăiesc. Pe măsură ce înțeleg mai bine, am mai multă compasiune — față de ce se întâmplă în jur, dar și față de mine.

Poate că cititul, scrisul și poveștile pe care ni le spunem sunt, în fond, felul nostru cel mai simplu și mai profund de a reduce distanța dintre generații și de a ne face viața, unii altora, mai inteligibilă. Eu scriu pentru că am nevoie să împărtășesc și să contribui. Știu că mă citești și mă bucur.

Pentru provocarea de azi, la care ajung imediat, am patru autoare pe care vreau să ți le recomand.

Mary Karr, Clubul mincinoșilor. Am citit-o de două ori. Prima dată când am primit-o, în 2017, când am vorbit la TedX Brașov. Am recitit-o anul trecut. E de un rafinament al mânuirii limbajului cum rar găsești în scrieri atât de personale. Și are mult umor.

Dacă la Mary Karr vorbim strict de memorii, la Lucia Berlin lucrurile sunt mai nuanțate. A scris povestiri inspirate din locuri prin care a trecut și din oameni pe care i-a întâlnit, astfel încât la ea e mai mult ficțiune decât auto. Recomand Manualul pentru femei de serviciu.

Am primit de la mai multe persoane întrebarea sau solicitarea de a organiza ateliere de scriere creativă. Deocamdată le țin pe cele de scriere autobiografică și journaling, unde e vorba atât de capacitatea de a ne auzi gândurile și de a le așterne pe hârtie, cât și de abilitatea de a percepe mai mult din ceea ce vedem, auzim și simțim. Cu cât observi mai mult lumea, cu cât ești mai atent la conversațiile din jur, cu atât poți scrie mai bine despre ea. Ne vedem pe 19 februarie la OTOTO Station, aici link pentru înscriere.

Uite cum stă treaba e una dintre acele cărți care nu explică lumea, ci te obligă să te uiți mai atent la ea. Joan Didion scrie despre media, politică, viață privată și despre scris cu o luciditate care nu caută să impresioneze; nu e nici confesiune emoțională și nici analiză rece. Mi se pare că e un mod de a gândi direct în pagină, de parcă sunt alături de autoare în mintea ei. E ca o lecție despre luciditate, despre refuzul autoamăgirii și despre cum scrisul poate deveni un instrument de orientare într-o lume confuză.

Hilton Als scrie în Cuvântul-înainte al volumului:

Un aspect particular al literaturii de nonficțiune a lui Joan Didion este că, în general, se citește ca ficțiune. Sau, ca să fim mai exacți, are puterea metaforică a marii ficțiuni.

În Confesiunea adolescentei, Annie Ernaux revine asupra unei experiențe de tinerețe cu o luciditate care nu caută alinare, ci adevăr. E o carte despre rușine, dorință și dezechilibru de putere, dar mai ales despre asumarea unui trecut care nu mai poate fi schimbat, ci doar înțeles și așezat în cuvinte. Am citit-o cu mare atenție, cu gândul la o posibilă dramatizare pentru Nottara.

Provocarea mea e simplă: dacă ar fi să scrii un volum de memorii, ce titlu i-ai da? Scrie despre motivul sau motivele pentru care ai ales acest titlu.